Acasa

Acasa nu inseamna niste metri patrati intre cativa pereti. Nu pentru mine, cel putin. Acasa inseamna doi ochi care te tulbura si un parfum pe care l-ai recunoaste oricand, oriunde. Inseamna reprosuri tandre ca dormi prea putin, bei prea multa cafea sau te-ai imbracat prea subtire pentru gerul de afara. Acasa pierzi nopti intregi discutand despre univers, sensul vietii, retete de paste sau palmieri.

Inseamna sa te trezesti noaptea si sa o simti langa tine, micuta, calduta, a ta. Simti nevoia sa o protejezi, sa o faci sa se simta cea mai frumoasa si mai iubita fiinta. O cuprinzi si o aduci mai aproape. Ii simti zambetul somnoros. Da, iubire, esti in siguranta langa mine. Ai senzatia ca o eternitate nu ti-ar ajunge sa stati impreuna si sa ii oferi tot ceea ce merita si realizezi ca esti cel mai norocos nenorocit din lume fiindca te-a ales.

O iubesti si nici nu poti intelege pe deplin cat de mult.

Acasa poti lasa deoparte masca de mascul arogant si cinic, poti recunoaste ca dintotdeauna ti-ai dorit un labrador pe care sa il botezi Leonard Dostoievski al 3lea al Normandiei, dar pe care il vei alinta Pufi. Poti povesti momentul in care te-ai facut de ras in toata gradinita la serbarea de craciun sau dorinta arzatoare de a te mai urca din cand in cand in cosurile-masinuta de la carrefour, desi ai 19 ani.

Acasa sunt bratele persoanei in care iti doresti sa fii chiar si in timpul celei mai aglomerate zile.

Acasa este un sarut care isca un razboi civil al fluturasilor in sufletul de care nu erai sigur ca inca il mai ai.

Acasa este zambetul care te face sa te gandesti la nopti pe plaja si cum i-ar sta ei in rochie de mireasa.

Atunci cand pierdeti nopti pe canapea, cu pizza si seriale, sau petreceti toata noaptea de nici nu va mai amintiti a doua zi, atunci cand stii ca daca e suparata trebuie sa ii pui trei lingurite de zahar in cafea in loc de doua, ca in mod normal, daca accepti faptul ca va acapara toata patura peste noapte sau ca atunci cand e fericita se va comporta ca un copilas, atunci esti acasa. Vei intelege in sfarsit de unde s-au inspirat omuletii care au scris scenariile tuturor filmelor siropoase.

Doar ca.. eu de prea mult timp ma plimb din chirie in chirie. Mi-e dor de acasa..

Old habits die hard

A trecut ceva timp, prieteni. Life happens, people change, feelings change, everything changes. Poate v-a fost dor de dozele mele de melancolie, poate nu, dar here I am again, dupa atat de mult timp. Iti vezi gandurile cu totul altfel atunci cand sunt transpuse in cuvinte, poate. Old habits die hard, nu?

"Nu vreau sa te mai chinui."
Inceputul sfarsitului. Momentul in care totul se prabuseste, clipa in care realizezi ca propria-ti fericire nu depinde de tine. Intr-adevar, nu depinde de tine, indiferent de ce gasesti pe tumblr sau ce mesaje motivationale iti transmit cei de langa tine. Pentru unii fericirea inseamna avere, poate popularitate, altii isi gasesc fericirea in singuratate si altii, cei mai batuti de soarta, ne gasim fericirea in alta persoana. Nu va doresc asta, prieteni. Dintre toate modurile de a fi fericit, prin dependenta de prezenta ei, de privirile ei, de modul in care se alinta sau de modul in care iti spune "Esti retardat, dar esti al meu" risti cel mai mult. Este poate cea mai sublima forma de fericire, dar si cea mai fragila. Vorbesc din perspectiva masculina pentru ca este punctul de vedere pe care il inteleg. Asadar, iertare my ladies. Nu sunt o persoana care crede in finalitate, nu am fost niciodata, dar viata are un obicei foarte dragalas de a-ti dovedi ca niciodata nu ai dreptate. Este natura umana (extraordinar de tampita, de altfel) sa te agati de orice speranta. Din pacate, totul are o finalitate. Din perspectiva unei persoane careia nu i-a ramas decat nemuritorul cinism, trust me, asa este in viata. Si intotdeauna vei afla asta atunci cand te astepti mai putin, atunci cand incepi sa crezi ca poate destinul tau este altfel.

"Totul se intampla cu un motiv".
Una dintre marile minciuni ale vietii mele. Nu, nu totul se intampla cu un motiv. Totul se intampla datorita unei decizii, datorita unor cuvinte, datorita unor nopti poate nedormite, inecate in overthinking.

"Va realiza ce a pierdut si se va intoarce."
Nu, dragalasule, nu se va intoarce. Credeai ca matematica e grea? Incearca sa iei o decizie radicala, dupa care sa te intorci la persoana pe care ai devastat-o si sa recunosti ca ai gresit. Se intampla in filme, dar aproape niciodata in viata.

"Nu are rost sa suferi doar din atat. Unii o duc mult mai greu."
Nu poti compara doua tipuri de suferinta. Nu poti compara suferinta in general, pentru simplul fapt ca fiecare persoana o percepe diferit. Sa pui la un loc suferinta unei fete parasite de simpaticul cu care se imagina la altar si suferinta cuiva care nu are din ce trai este ca si cum ai incerca sa compari mere si caise. Ambele sunt fructe, ambele sunt galbene, dar sunt lucruri radical diferite. Nu exista suferinta mai mare sau mai mica decat a altcuiva, exista doar suferinta.

"Vei fi ok."
Va rog, daca aveti prieteni/prietene intr-o stare de genul, nu le spuneti asa ceva. Pe moment suna bine, dar irositi aer degeaba. Nu iti poti imagina ca vei fi bine, nu te poti imagina lasand alta persoana sa treaca prin zidurile ridicate in jurul propriului suflet. Nu iti poti imagina nimic, de fapt. Esti gol, ai in tine un vid sufocant, nimic, negru. Ajungi sa te intrebi daca merita, legat de orice. Ajungi sa te inchizi, sa te sperie orice incercare de apropiere din partea cuiva, sa nu te simti in stare sa ai incredere. Ajungi, in cele din urma, sa intelegi de ce toate uraganele care devasteaza totul in calea lor au nume de persoane.

Incerci sa evadezi, incerci sa te distragi, incerci sa fugi, fara sa realizezi ca incerci sa fugi de tine si de mintea ta care parca tine neaparat sa distruga orice urma de pofta de viata.
Confuzie. Nu mai ai certitudini, nu te mai recunosti, simti cum orice urma de echilibru iti aluneca printre degete ca un pumn de nisip fin. Toata viata iti devine o mare de contradictii. Nu intelegi cum poti detesta atat de mult o persoana in timp ce o iubesti cu toata fiinta sau cum poti avea senzatia ca nu iti mai pasa si tot sa ai un mic infarct atunci cand il/o vezi. Senzatia ca nu ai fost destul, sentimentul frustrant ca ai dat tot ce aveai mai bun si tot nu ai reusit sa fii ceea ce trebuie. Momentul cand realizezi ce parte imensa din viata ta ocupau si cum ajungi sa ai ore intregi in care nu poti face nimic. Sentimentul groaznic pe care il ai atunci cand incepi sa realizezi cum treptat devii ca un bloc de piatra, cum nu te mai impresioneaza nimic, cum toata viata se reduce la atitudinea de "Oh, ok. Whatever."
Stii ca se intampla asemenea lucruri si totusi speri incontinuu ca in cazul tau va fi altfel. Esti naiv si crezi ca lucrurile frumoase dureaza, ca poti controla aceste lucruri, ca exista happy end-uri. Mereu inveti ca nu ai dreptate intr-un mod cat se poate de dureros si mereu incerci din nou, sperand ca poate de data asta va fi altfel. Someone understands, prieteni, daca va ajuta cu ceva. Niciodata nu merge sa tii in tine asemenea ganduri, nu vor face decat sa te otraveasca incet incet. Gasiti un prieten apropiat, cumparati-i ciocolata, legati-l de un scaun si lasati-l sa va asculte. Nu schimba nimic, dar tot incercand poate reusim intr-o zi.

Si asa trec zile, saptamani, luni pe langa tine, care nu fac decat sa iti demonstreze ca expresia "Timpul le vindeca pe toate" este o mare si inutila prostie..

Recuperam.

E o perioada aiurea tare, am ajuns sa detest sistemul francez de invatamant. Am ajuns sa mananc, sa dorm si sa visez, toate in franceza. Sunt multe de spus. Stiti, dupa o perioada atat de lunga in care am fost exilat in realitate se tot aduna ganduri.
Unii din voi poate ca stiti povestea cu fumul de tigara. Intr-o noapte, la usa frigiderului am realizat ca exist peste tot. De ce? Pentru ca fumul ala nociv (dar atat de bun) pe care il tinem cateva secunde in noi devine o parte din propria fiinta. Ei, cand il sufli afara nu dispare pur si simplu. Nu, se disperseaza si, purtat de vant, se raspandeste in toata lumea. Exista cate o urma din existenta fiecarei persoane peste tot, plutind vesnic peste mari, oameni, continente si destine diferite.
Am inceput sa iau in considerare si o cariera in diplomatie, pe langa actorie.
Nu mai fiti deprimati si deprimanti, sunt atatea lucruri bune in viata. Trecerea de la un anotimp la altul. Cola cu gheata si lamaie. O cafea cu un prieten. Oreo. M-am indragostit. Nu m-am indragostit. Am vorbit putin cu o tipa/un tip dragut(a). Shaworma. Melodia preferata asa, dintr-o data, la radio. M-am trezit dimineata si mi-am dat seama ca e sambata, asa ca am mancat si m-am culcat la loc. Proful/profa nu mai poate veni la ora. Imbratisari fara motiv. Sa ti se spuna "azi arati bine" sau "mi-a fost dor de tine, stii..".
Nici nu pot sa ii mai spun "cel mai bun prieten". Ieri, fratele pe care nu l-am avut niciodata a facut 18. Pare genial, nu? Este. Totusi, incepi sa realizezi ca.. nu mai ai timp. Pana acum facultate, viata, responsabilitati erau niste notiuni destul de vagi. "Lasa, ca mai am timp.". Nu, incep sa imi dau seama ca nu mai avem timp si ma dezorienteaza ingrozitor. De unde incep? Cu ce incep? Te arunci pur si simplu in viata, in necunoscut. Singur. Incepi sa te intrebi unde o sa fii in 10 ani, unde o sa fie persoanele apropiate, daca o sa mai tineti legatura.. Iti da o stare ciudata, nu groaznica, dar nici foarte placuta.
Incep sa descopar sentimente noi. Incep sa vad problemele altfel. Cred ca ma maturizez fara sa imi dau seama.
Sa realizezi ca se intampla atatea cu tine este genial, dar iti lasa totusi un gust amar. A fost faza de 12-14 ani cand erai fericit daca stateai in oras pana dupa 10 seara, a fost faza de 14-16 cand erai fericit daca stateai toata noaptea in oras si te faceai praf, dar dupa 17 incepi sa vrei mai mult de la viata. Vrei, dar nu stii ce vrei. Ati avut vreodata starea aia de plictiseala absoluta, ca nimic nu te implineste si te simti amorf, o existenta fara scop? Daca da, o sa stiti despre ce vorbesc.
Inca o idee si va las. Crestem, ne maturizam, ne distram, ne indragostim, invatam, intram in normalitate, ne casatorim, alergam toata viata dupa "mai bine".
Pentru ce?..

Aiureli.

E vacanta, am fost praf sau hungover 25 de ore din 24. Nu va plangeti.

Inca o noapte topita in ganduri cu si despre tine. Inca un noian de ore inecate in idei imposibile si planuri dulci si idioate de viitor.
Pentru tine scriu. Ma inspiri, ma deprimi, ma plimbi intre agonie si extaz. Un mesaj aparent obisnuit, o discutie la fel de obisnuita despre ciocolata sau despre palmierul meu maltratat din coltul camerei, discutiile de 3-4 dimineata. Pentru mine, e ca si cum mi-ai pune un univers intreg la picioare. Am o bucatica din atentia ta, o urma de simpatie, si asta inseamna mai mult decat o sa realizezi vreodata.
Nu stii, nici nu cred ca o sa stii. Mereu raman doar Matei cel fomist si anormal. Cred ca imi place sa ma torturez afectiv.
Imi place sa cred ca sunt si insensibil. De ce nu ma lasi sa fiu insensibil? De ce imi sufoci ratiunea cu dragalasenii?
Esti persoana pentru care m-as trezi dimineata sa fac cafea, persoana careia i-as asculta toate micile drame mereu, persoana cu care as imparti ultima patratica de ciocolata. Mi-ai acceptat normalitatea indoielnica, si atat mi-a ajuns. Stiu, sunt idiot, dar nu am ce-i face. Multumesc ca mereu esti acolo sa imi indulcesti noptile nedormite, sau sa imi asculti rabdatoare aberatiile fara rost. Nu ai idee cate lucruri as face doar pentru un "aww", doar ca sa pot simti ca sunt destul de dragut pe cat meriti. Meriti totul, de altfel, dar tot as regreta ca nu e destul.
Se spune ca orice decizie pe care o iei noaptea, cand esti singur cu gandurile tale e gresita. Asa ca.. de ce fac asta, oare? De ce scriu aiureli pe care ar trebui sa le pastrez pentru sufletul meu anormal?
Probabil pentru ca sunt un idiot si un romantic incurabil..

Idei amestecate.

Iubesc. Iubesc prea mult. Iubesc frunosul, iubesc sa fiu iubit.
Ati vrut drunk section, uite drunk section. M-am chinuit din greu sa scriu corect, ca mi se misca tastatura sub ochi.
Am prea multa afectiune in mine, inecata in melancolie. Nu stiu ce sa fac cu ea. E o perioada aiurea tare adolescenta asta, ti se pare ca totul e un sfarsit de lume. Nu e chestia ca sunt singur, nu sunt cu cine vreau eu. De ce? Inca nu stiu. Nu stiu nici macar de ce scriu. Nu stiu de ce imi inec mintea, fiinta si ficatii in lucruri nocive.
Nu ma cunosc, tragedia vietii mele.
Am sentimente, amintiri si alte trairi inutile suprimate. O sa imi para rau dimineata, cred. E ciudat sa scrii dupa multe shot-uri. Nu mai sunt eu, ma simt idiot. Aproape imi place. Muzica tare, cupluri fericite, fum de tigara. Lume care danseaza, un colt izolat de canapea. Oare sunt antisocial? Nu, nu sunt.
Sunt dragut, nu? Sunt profund, sunt romantic. Da-o naibii de modestie.
De ce la varsta asta nenorocita totul se invarte in jurul dragostei? De ce, de ce, de ce?!
Daca as fi fost un cartof prajit sau o pisica, viata ar fi fost atat de simpla... Cred ca mi-e foame. Iertati-ma, dragi cititori, pentru acest articol fara sens.
Iubesc. Ieftin, dar rog seriozitate si dragalasenie.
Am fost jalnic. Din Skye, intre aburii alcoolului, cu dragoste si un sentiment de autodezamagire.

Povesti de adormit trecutul.

Nu sunt un copilas emo. Nu sunt o persoana care sufera.
Va mai spun o poveste.

A fost odata un tip bleg, optimist, care credea ca lumea e roz, viata e frumoasa si toti vor doar binele tuturor. Un tip care niciodata nu a vrut sa creada ca poate sa il schimbe ceva, care credea ca una din cele mai mari dezamagiri in viata e sa realizezi ca nu mai ai lapte abia dupa ce ai pus cereale in cana.
Dupa care intr-o zi, fara avertisment, a fost lovit psihologic, afectiv si moral iremediabil. Nu are rost sa mai povestesc de ce.
In acea zi s-a rupt ceva in sufletul lui. Tocmai el, persoana care a promis si, mai important, si-a promis ca o sa ramana mereu la fel. A suferit, a avut o senzatie sfasietoare de inutilitate si neputinta. Au trecut zile, saptamani, luni peste el in timp ce inca se chinuia sa lipeasca laolalta bucatile propriilor trairi. I s-a reprosat ca nu ii pasa de ce il inconjoara, de scoala, de prieteni, de el insusi sau de viitorul lui, dar niciodata nu a spus nimanui nimic. De ce ar fi contat? Ce ar fi rezolvat? Ar fi fost o povara, i s-ar fi spus ca sunt lucruri neinsemnate care se mai intampla. Da, neinsemnate pentru restul. Nimeni nu va avea niciodata nici cea mai vaga idee despre ce a fost in sufletul lui. Un defect groaznic, sa nu vrei (sau sa nu poti?) sa iti exteriorizezi problemele..
A mai trecut timp, a ratat ocazii. A irosit batai de inima, pasi si clipe. Dupa care, incet incet, a inceput sa realizeze, cu o urma de disperare, ca nu mai reactioneaza la emotii. Ca nu mai poate fi idiotul blegut si haios, care iubeste pe toata lumea. S-a scufundat, s-a sufocat intr-o mare de sentimente contradictorii si ..nepasare. Insensibilitate. A rupt legaturi vechi, a ars poezii, povestioare si insemnari, s-a izolat treptat. A distrus tot ce insemna trecut. A renuntat la constiinta si la iubire.
"Si nu las pe nimeni sa intre, ascuns dupa sarcasm si cuvinte. Inima-i subjugata de minte."
Exact asa. S-a inchis in el, si-a promis ca nu mai lasa nimic sa intre, si-a aruncat sentimentele pe hartie si le-a inecat in cerneala. A inceput sa scrie povesti de adormit trecutul. A ramas doar nepasare, condescendenta, uneori chiar aroganta si o bunatate anormala fata de persoanele fericite. S-a hotarat sa aiba grija ca, de acum incolo, vietile celor ramasi in jurul lui (foarte putini, de altfel) sa fie extraordinare. Sa preia si sa absoarba orice urma de nefericire de la ei.
Nu a asteptat niciodata multumiri, compasiune sau intelegere, ba chiar l-au dezgustat. L-au facut sa se simta slab.
Uneori isi mai aduce aminte de "inainte", insa tot ce a mai ramas e o urma de amaraciune, un sentiment de autodezamagire si aproape resemnare in acelasi timp. "Doamne, ce copilas prost eram."
A devenit tot ce a promis ca nu va fi niciodata..

Plimbari.

Saptamana ocupata, bac la franceza, stiti voi.

Nu vezi. Nu auzi. Nu realitate imediata. Inchizi usa dupa tine. Neatentie, chiar nepasare. Nimic nu mai conteaza. Simti o durere nedefinita care iti invaluie fiinta, dar pe care nu o poti identifica. Nu ti-e frig, nu ti-e cald, nici foame, sete sau somn. Fiinta nu iti mai e consumata nici macar de nevoile de baza. Esti o urma de amaraciune. O epava a sperantelor, care incearca sa se imbete cu pasi, cu batai de inima, cu realitate.
Stari contradictorii, de care fugi.. incerci sa fugi. Mergi pe strada la intamplare, simti urme de oameni, masini, zgomote in jurul tau. Speri sa te amesteci in diversitatea orasului, in pulsatia vietii urbane.. sa evadezi.
De ce?
Blaga descrie perfect starea. "Nu se lupta cu nimeni, dar se simte invins". Invins de tine insuti.
Gandesti, gandesti, intorci problema pe toate partile, incerci sa scapi, sa fugi, sa te distragi, sa te minti. Simti ca innebunesti incet, incontrolabil si iremediabil, si asta te ingrozeste.
Esenta, infinit.
Iti iei o cafea de la universitate, uiti sa mai iei restul. Urci, ti se pare ca urci spre absolut. Te intalnesti cu cineva cunoscut, mimezi o conversatie normala, un zambet fara griji, "da, totul e bine". Copou, banci singure. Zapada, frunze uscate, sau natura in plina expansiune, care sa iti absoarba fiinta. Nu conteneste sa te mire cat de singur poti fi intr-o mare de oameni.
Cauti cu disperare izolarea fizica. Treci pe langa cupluri, batranei, copii. Destine, vise, sperante diferite. Amalgam de existente si reactii.
Fugi. De cine? Fugi de tine, fara sa iti dai seama. Fugi de sentimentele tale, de mintea ta, de sufletul tau. Tigara se fumeaza singura, cafeaua se bea singura, cuvintele cad singure pe foi.
Savurezi solitudinea inecat in vesnicele doze mult prea mari de nicotina, cofeina si vise. Vise cu si despre ea. Dar ea? Ea este undeva departe (si totusi atat de aproape), visand la altcineva.
In cele din urma accepti temporar realitatea, ca a doua zi sa o iei de la capat. Un ciclu dureros, dar fara de care nu mai esti tu.
Indepartezi ramasitele fluturilor de demult din suflet si iti muti carcasa fizica inapoi spre casa, cu melancolia picurand din prezenta ta, in timp ce lumea se uita lung dupa tine pe strada..

Interior.

Nu asteptati editii de sarbatori, va spun de pe acum. Asta este singurul articol in care pot exista mentiuni legate de anotimp. Multumesc din adancul sufletului meu poetic si aproape inexistent persoanei extraordinar de simpatice care mi-a oferit ideea de baza pentru aceasta doza de melancolie.

Ningea. Prin perdeaua subtire de fum de tigara a vazut cativa fulgi si natura sufocata de ger.
"Ironic, huh. Seamana cu Ea."
Care ea? Nici el nu mai stia. Avea ratiunea iremediabil devastata. La inceput a fost "ea", dupa care a fost "tu", ca in cele din urma sa ajunga "Ea". A ajuns incet incet persoana care ii aparea in minte, starnindu-i valuri de sentimente contradictorii, de fiecare data cand auzea de o "ea" oarecare.
"Sunt tampit. M-am indragostit de un ideal."
Oricat s-ar fi straduit, isi amintea doar de prezenta ei. Amintiri disparate. Un sarut, o atmosfera calda si totusi.. fara esenta. Mereu avusese impresia ca lipseste ceva, fara sa realizeze ce.
Mereu a vazut-o ca pe o intrupare a iernii. Necesara, rece si iubitoare in acelasi timp, inevitabila, dar atat de frumoasa..
"Trebuie sa ma las de fumat, de baut cafea, de scris si de sentimente."
Mereu a incercat sa se minta. Mereu a avut impresia ca poate schimba ceva daca se minte. Mereu s-a lasat sufocat afectiv de "Ea", ca natura de zapada.
"Nu stiu ce naiba e cu mine azi."
Ce e intotdeauna. Ce a fost intotdeauna, de ceva timp. Melancolie suprimata. Melancolie prost suprimata, adica. Neacceptarea faptului ca nu este si nu va fi bine, daca o tine tot asa. A incercat sa scape cumva. A inecat amintiri si idei in valuri de cerneala pe foi, sub forme de litere, fraze, texte.. A sufocat amintiri si idei in fum de tigara sau intr-o realitate proprie, prost alcatuita.
"Sunt un fraier prost."
Da. Pentru ca prefera doar compania foilor, a pixului, a nenumaratelor cafele sau a nicotinei. Pentru ca ii place sa isi savureze starile groaznice. Pentru ca uraste sa nu se poata stapani si sa se vada fragmente din zbuciumul interior. Pentru ca nu vrea sa accepte faptul ca nu poti trai intr-o lume proprie, utopica.
"Urasc iarna la fel de mult ca pe tine. O iubesc cu toata fiinta.
Imi mai fac o cafea."
Si-a mai aprins o tigara.
..

Mesaj de interes public (hăhă, ca la proteve).

Mi-am mai adus aminte de ceva despre mine. Nu cred in dragostea platonica.
Oh, si mai era ceva, care de fapt era scopul acestei scurte pauze de la dragalasenii. Simtiti-va liberi sa luati idei, citate si chiar articole intregi. Dar, va rog eu mult, inghesuiti pe acolo prin vreun colt oarecare si un link. Depinde doar de voi daca faceti asta sau nu (nici nu pot si nici nu vreau sa va oblig si nici nu o sa fac asta vreodata), dar as aprecia enorm.
Sustinerea voastra ma motiveaza sa scriu in continuare. Nu vreau sa fiu geniul divin care creeaza de pe piedestalul lui, fara sa se uite la "muritori de rand", si imi place sa cred ca am o relatie chiar placuta cu proprii-mi cititori.

O poveste oarecare.

Au fost odata cateva mii de cuvinte nespuse intr-o zi. Cateva mii de intentii, inecate in ultimul moment in ratiune.
A fost odata un suflet. Unul obisnuit, care avea un trup de care sa aiba grija.
Au fost odata doi ochi albastri, in care parca mereu radea marea, si care ii dadeau batai de cap sufletului de fiecare data cand ii vedea.
"Dau o lume intreaga pe un sarut".
A fost odata o inima, o inima dominanta si inconstienta care a batut mintea si ratiunea purtatorului ei. L-a determinat sa faca tot felul de prostii, si niciodata nu si-a recunoscut vina.
A fost odata un zambet, o cafea bauta impreuna, o noapte pierduta vorbind, o mare de vise dulci-amarui.
A fost, a fost, a fost..
Au fost odata sperante si planuri. Sperante ca se poate, planuri pentru o eternitate si o zi dupa totdeauna. Amandoi.
"Promit". "Niciodata". "Mereu".
Prea multe vorbe, prea putine sentimente.
Priviri, strangeri de mana, imbratisari, sarutari. Tot se mai simt, ca si cum o urma din esenta lor inca mai exista in fiinta lui.
Sentimentul de neinlocuit ca exista o persoana care te intelege. Te accepta. Te aduce usor in pozitia de centru al lumii ei si te face dependent de ea.
Pasiunea, hainele aruncate la intamplare prin camera, tigara de dupa.
A fost odata si nepasarea pentru restul lumii, pentru realitatea imediata, au fost si toate "Te iubesc" sau "Te rapesc si fugim", toti trandafirii, toate gandurile ca lumea poate fi si roz.
Si a pus atata suflet, ca sa ce? .. Au fost odata toate. Nu a crezut (sau nu a vrut sa creada) intr-o finalitate de orice fel, si totusi.. Si totusi a invatat brusc si pentru totdeauna ca finalitatea este inevitabila.
Acum este o foaie si un pix (a carui provenienta este un mister). O persoana cu prea mult timp liber, cu amintiri, vise si sperante nocive. Eventual o tastatura si alte cateva persoane care isi consuma destinul citind povestioare melancolico-romantice pe un blog oarecare.
Nimic. Detasare. Amintiri neclare despre sentimente neclare. Cateva mii de cuvinte nespuse intr-o zi. Si atat.

Probleme, probleme..

Dupa o perioada de inactivitate, iata-ma inapoi. Cum domnul Mateiut este la clasa de bilingv franceza, ca o persoana care se respecta, si cum urmeaza ca in viitorul relativ apropiat (in jur de 2 luni, adica) sa dau bac-ul pe sistem francez, nu prea am avut timp sa imi exprim avantul artistic in ultima vreme.

Azi am o problema groaznica. Nu ma recunosc. Nu ma inteleg. Imi dau seama dupa aproape o ora ca am stat cu privirea in gol gandindu-ma la banci ascunse printre copaci din Copou, sau la cafenele dragute, cu canapele, semiintuneric si miros simpatic de cafea. Am mainile reci. Am o senzatie ciudata, un ghem de ..emotie(?!) pe undeva prin mine, pentru ca stomacul e ocupat de fluturi.
Un Al Treilea Razboi Mondial al fluturilor.. valuri de sentimente intense, foarte diferite, de neinteles.. Aproape uitate. Aproape suprimate.
O euforie nelinistita. Tresariri la fiecare mesaj, notificare, sau telefon. Starea in care te simti aproape inexistent ca entitate fizica. Simti ca fiinta ta e raspandita peste tot, in fiecare loc unde ati fost laolalta, in fiecare loc unde te-a complimentat (oricat de neinsemnat), in fiecare loc unde ai vazut-o razand. Simti ca intr-o secunda ai putea sa urci Everestul, la fel de bine cum, in aceeasi secunda, ai putea sa cazi pana in al noualea cerc al infernului. Simti ca.. esti si totusi parca nu esti, si e inexplicabil. Orice altceva as face, oricat m-as chinui sa nu ma preocup, oricat as manca, oricat as scrie, parca toate se intampla numai fizic. Este de nedescris sentimentul ca esti doar o carcasa fizica.
Promit ca imi lipesc un semn pe mine. "Suflet plecat pe perioada nedeterminata. Va rugam adresati-va invelisului exterior pentru informatii irelevante si prost formulate."
Nu ma pot opri din scris. Idei fara sens, scrise aiurea pe pagini diferite. Dragoste, dragoste, dragoste. Intr-o zi ori o sa ma omoare, ori o sa ajung la hotelul pentru persoane mai excentrice de la Socola, sectia fara clanta pe interior.
De ce? De ce tocmai eu? De ce, doamne, mi se intampla mie? Doar mi-am promis ca ma las de jocul asta care te distruge incet incet.. Peste cativa ani o sa rad de mine, sunt sigur, dar acum mi se pare ceva devastator. Si ce e cel mai grav, devastator pe plan interior. Fizic rad, sunt acelasi idiot simpatic cu bufeuri de filozofie si romantism, dar interior nici macar eu nu ma mai pot intelege sau controla. Nici nu mai sunt sigur de nimic in ceea ce ma priveste. Nu stiu daca ma citesti, sper ca nu, dar, chiar si asa, vreau sa stii ca ai reusit sa ingenunchezi insensibilul din mine. Te felicit.
Totul e o dulce agonie.

Dragi prieteni cititori, e grav.
Cred ca m-am indragostit..

Idealuri.

Nu stiu ce naiba a fost cu inspiratia mea in ultimele zile (cred ca a disparut brusc si s-a dus la baut, nenorocita), dar azi parca a mai dat cate un semn timid. Asadar iata-ma inapoi, Matei, traficantul de vise, idei si dragalasenii sentimentale, cu un articol mai scurt decat in mod normal, dar in care am spus doar esentialul.

Visez. Prea mult pentru binele meu. Visez sa fiu intregul univers al cuiva. Visez sa imi adoarma in brate pe canapea. Visez sa ii gatesc, sa ii fac cafea, sa ii spun mereu ca o iubesc. Cand o vad prietenii mei si imi spun "duude, ce buna-i." sa le pot spune "nu. nu e buna, e frumoasa." Visez sa ne urcam in masina si sa fugim de restul lumii, in Vama Veche, de exemplu. Sa stam pe plaja pana noaptea, doar noi. Visez sa ma inspire ea, sa nu ma mai pot opri din scris, sa o fac sa se simta admirata de universul intreg, sa nu ii para rau ca s-a indragostit de un scriitor. In sfarsit, visez sa imi insire toate defectele, dupa care sa adauge "..dar esti al meu".
Ma indragostesc. Din nou, prea profund pentru binele meu. Ma indragostesc de parfumuri, de idei, de tonul vocii, de un zambet sau de o suvita de par care nu vrea sa stea in cocul ei, prins intr-un haos seducator. Ma indragostesc de felul in care ma cearta, sau de toate gesturile ei mici. Iubesc cu toata fiinta, nu imi pasa ca poate nu o sa fie mereu "au trait fericiti pana la adanci batraneti". Iubesc sa ii spun la 2 dimineata ca nu mi-e deloc somn si ca mai putem vorbi, chiar daca in ultimele doua zile nu am dormit aproape deloc. Iubesc sa o fac sa se simta frumoasa, sa ii ascult toate micile drame, sa fie tot universul meu.

"Respir dragoste. Va dau la toti si va molipsesc."
Da, nici eu nu puteam sa o spun mai bine de atat, mai ramane doar sa reusesc sa va molipsesc. Si stiti ce spunea un ganditor francez?
"Visez la o lume de indragostiti. Ar fi o lume perfecta." ..

Din dragoste.

Inevitabil, tot in zona asta ajung. Promit, incerc sa ma abtin, dar cred ca daca eu as fi fost o cana de ceai, iar romantismul din mine era zahar in acea cana de ceai, probabil ca ar fi fost destul cat sa faci diabet in forma cronica de la o singura gura micuta. Opera urmatoare este doar un rezumat al insemnarilor mele din momentele de melancolie extrema.

Nu se lipeste somnul de mine si ma gandeam.. (surpriza, mai si gandesc). Ma gandeam la tot ce am facut din dragoste. Dragoste adolescentina, efemera, a carei finalitate pare mereu un capat de lume. Sa fiu sincer? O sa fiu sincer. Daca m-as fi intalnit cu mine atunci, imi trageam o mama de bataie de ramaneam afis acolo. Ce ma surprinde e ca, indragostit, totul parea absolut normal si justificat.
Din dragoste renunti la banii de tigari, ca sa o scoti la o cafea. Din dragoste ii dai haina ta, chiar si cand protesteaza ca nu ii e frig (dar tremura toata), chiar daca "ingheata coaiele sub tine" (ca sa citez un mare filozof in viata. te stii tu). Din dragoste ii spui "sigur ca putem sa ne vedem ca sa imi povestesti de ce te-ai certat cu nu stiu care prietena", si tot din dragoste ii suni pe prietenii cu care trebuia sa te intalnesti si le spui ca a aparut ceva neprevazut, sa se duca doar ei. Din dragoste ii asculti toate aberatiile adorabile, dar teribil de plictisitoare si inutile (pentru noi) despre nu stiu ce zvon in legatura cu nu stiu ce sora a unei prietene a unei colege din 1-4. Din dragoste mergi cu ea la cumparaturi, chiar daca simti ca mori acolo, ii cari sacosele, ii asculti conversatiile (pe care, personal, nu o sa le pot intelege vreodata) cu tipele de prin magazinele de cosmetice. Ii asculti toate povestile despre cum vrea sa aiba doi copii si o casa mare, cu gardulet alb si gradina in spate. Ii suporti pe ai ei si le promiti de fiecare data ca ai grija de scumpa lor fiica.
Din cauza ca o iubesti si din cauza ca natura e o nenorocita ingrozitoare, o lasi sa se supere pe tine, sa se enerveze, sa stearga pe jos cu orgoliul tau, sa iti reproseze cele mai marunte lucruri. Stii ca dupa o sa ii para rau, si totusi niciodata nu o obligi (nici macar indirect) sa isi ceara scuze.
Ii spui ca o astepti doar de 10 minute, chiar daca in ultimele doua ore ai ajuns la exasperare. Ii spui ca o iubesti. Ii spui ca e frumoasa. Cumperi trandafiri. Ii zambesti, o iei in brate, o saruti, o alinti, aparent fara motiv. Sacrifici, lasi de la tine, pui restul pe planul doi, neglijezi universul, nu te intereseaza, iti inghiti orgoliul. Pentru ea.
Ai vazut-o vesela, plansa, hiperactiva, nervoasa, deprimata, nemachiata, dezbracata, suparata, aranjata in cel mai mic detaliu, si totusi.. nu ti-ai putea imagina viata fara toate problemele astea atat de enervante, dar, in acelasi timp, atat de dulci.

Da, mai exista si fraieri ca mine, care au momente de genul.
Virtual hugs, dragi cititori.

Mai si experimentam.

Prea v-am obisnuit cu articole despre dragoste si alte sensibilitati, asa ca astazi incerc ceva nou. E un text cules din carnetelul meu dubios, care descrie una din zilele mele monotone (foarte putine) in propozitii scurte de tot. Daca as fi fost telegrafist, luam medalie de merit. Serios.

Dimineata. "Trezeste-te, nenorocit lenes, ca intarzii. Iti faci praf viitorul, o sa ajungi sa pazesti oile de la salubris". Eventual o cana de apa in cap (asa.. de incurajare). Dilema existentiala. Cu ce ma imbrac? Asta am purtat ieri. Asta nu merge. Asta ma face sa arat prea gay. Asta ma face sa arat prea mosneag. Ma imbrac. Oglinda striga "mediocru". Ma tarasc pana la masina. Somn la semafor. Trezire brutala la poarta scolii. Trista realitate a conditiei de elev batut de soarta. "Liceu, cimitir al tineretii mele". Il ador pe Bacovia. Tigara si cafea la magazin. Conversatii exasperant de obisnuite. Nu te uita la decolteu. Drumul jalnic pana in clasa. Saluturi intoarse cu o falsa atitudine binevoitoare. Nu te uita la decolteu. Ganduri criminale. O ora. Somn. Trezire la fel de brutala. Remarci de un umor jalnic ("Ce-i, Lazar, ai inviat?"). Pauza. Tigara. Nu te uita la decolteu. Doua ore. Chinuri sa raman treaz. Ganduri de criminal instabil psihic. Pauza. Tigara. Nu te uita la decolteu. Mai multe ore, o masa ambigua de amintiri si senzatii neclare. Nu te uita la decolteu. Piata Unirii. Tipi simpatici. Tipe dragute. Luate. Nu te uita la decolteu. Phoenix. Scormonesc prin carnetel dupa idei. Tigara. Articol relativ acceptabil. Cafea. O urma de mandrie. Drum spre casa. Inventez povestea zilei de scoala pentru ai mei. Nu te uita la decolteu. Acasa. "Da, mama. a fost bine la scoala. Nuu, nu stiu ce note am. Absente?! Eu?!" Mancare. Daca simt binecuvantarea destinului, ma culc. Nu simt binecuvantarea destinului. Franceza. Minim 800 de cuvinte. Tigara. Facebook. Ceai de portocale cu prea mult zahar. Cultura, civilizatie, statistica, psihologie. Simplu de tot. Mancare. Tigara. Ora 10. "Noapte buna, mama. Da, ma culc. Nuu, nu mai stau pe tumblr." Ora 1. Parca mi-e somn. Ma culc. Aproape adormit. "Nuuu, nu faci asta. Esti artist, puiut." Ma loveste cu brutalitate inspiratia. Culeg carnetelul si un pix la fel de dubios. Iau doi covrigei de sub pat. Scris. Ora 3. Bantui prin casa. Cafea. Tigara. Somn.

Sa stiti ca zona aia de comentarii de mai jos nu e element decorativ, feedback-ul vostru e ca o portie de inghetata intr-un moment de depresie extrema. Exploatati-o din plin, ca nu musca prea tare.
Din Phoenix, cu vesnicul grupulet de o cafea si doua tigari, cu dragoste.

Siroposenii.

Se pare ca am o urma de talent la scris, totusi. Sau cel putin asta mi-au spus indirect brioseii dintre voi care mi-au citit mini-universul dragut, poetic si aberant (denumit in termeni populari si blog). Vreau sa multumesc cumva si celor care au avut grija sa tot adun vizualizari, incet incet pana pe la 1000, si sa stiti ca daca v-as sti pe fiecare in parte, v-as da o briosa cu fulgi de ciocolata sau o bere, la alegere.
Bun, acum ca am terminat cu partea emotionanta gen "I'd like to thank all my fans, you brought me here" (stiti voi, gen Oscar, EMA si altele) in care ar fi trebuit sa vars si o lacrima daca as fi fost o persoana rezonabila (care, din pacate pentru voi, nu sunt), trecem mai departe.

Azi am un citat dinala facut perfect pentru mine (romantic incurabil), cules din arta lui Camil Petrescu.

" Iubesti intai din mila, din indatorire, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa inseli atata incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trebuie prezenta ei zilnica. Ai nevoie de surasul ei. "

Nu am de gand sa ma apuc de comentarii de citate, dar. Dar ce? Dar nimic. Pur si simplu nu ai ce comenta la asa ceva inafara de vesnicele "OH DOAMNE DUMNEZEULE E ATAT DE DRAGUT SI DULCE" la fete si "gaaay" la baietii care sunt prea homme fatale, macho sau cool ca sa admita ca e atat de adevarat.
Da, dom'le, e adevarat. Da, fetelor, degeaba va uitati la seriale romantice si altele de genul, pentru ca nu e dragoste simpatica de la inceput si pana la sfarsitul vietii. La inceput va iubim (si credeti-ma, nu e nimic mai inexplicabil, intens si volatil ca dragostea unui tip) pur si simplu pentru ca ne iubiti. O vedem ca pe o chestiune de obligatie inconstienta, iti autoimpui ca e prea dragalasa fata ca sa o dezamagesti (ca doar de aia ai ales-o pe ea si nu alta) si o tii asa o vreme, pana cand, inainte sa realizezi, te trezesti intr-o dimineata, iti faci cafeaua, eventual fumezi o tigara si brusc te loveste, ca un camion pe autostrada: "coae, ce-i cu mine. o iubesc."
Dupa aia, ajungi in faza care imbina agonia si extazul. Agonie, pentru ca nu ti se pare normal, ca baiat, sa fii curva propriilor sentimente si extaz pentru ca, atunci cand stii ca esti iubit si ca iubesti, ei bine, nu pot descrie sentimentul decat ca pe un orgasm afectiv continuu. 
Cam atat am experimentat in viata mea de pana acum. Daca aveti idee ce urmeaza dupa asta (inafara de despartirea aiurea, lacrimile ascunse cu rusine si orgoliu masculin, urmate de mesajele catre cel mai bun prieten gen "s-a despartit de mine. ma omor. iesi cu mine la o bere ca iti rup coaiele." pe care le stiu binisor, fara sa pozez in victima sau ceva) simtiti-va liberi ca rosiile in salata sa imi spuneti.

Da, se pare ca am o boala cu siroposeniile. O sa va rog sa imi iertati aceasta obsesie jalnica. Macar v-am imbogatit putin destinul, nu? Si nu am idee ce naiba s-a intamplat cu fontul si restul, dar nu stiu ce sa ii fac. O sa trebuiasca sa supravietuiti citind asa.

Sensibilitati de viitor scriitor (pe bune).

Azi va impartasesc doar una din creatiile mele de care sunt mandru. Totul a pornit de la un post gasit random pe tumblr (da, am si tumblr) care mi-a dat ideea. Aceasta aberatie draguta de text e alcatuita in vreo 3-4 zile, din mai multe idei disparate, puse cumva cap la cap intr-una din noptile in care somnul ma ocoleste ca un ticalos ce e. Enjoy.
Varianta originala era in engleza, pentru ca imi vine mai usor sa scriu asa, dar m-am gandit sa fiu rezonabil si am incercat sa o traduc in dulcele grai al patriei (nu suna atat de heartmelting, totusi).

Ce se intampla cand un scriitor se indragosteste de tine?
Perechea ta preferata de pantofi va disparea misterios, si va aparea dintr-o data intr-un poem. Ceasul pe care il porti mereu, ceasul pe care il ai, dar nu il porti niciodata, faptul ca nu porti niciodata ceas. Toate apartin deodata unor personaje pe care nu le-ai cunoscut niciodata. Si totusi, sunt tu. Nu sunt tu, sunt persoane complet diferite, dar isi aranjeaza parul ca tine. Folosesc aceleasi expresii ca tine. Se machiaza la fel ca tine. Mint in acelasi fel adorabil ca tine. Se simte, doar citind, ca tine la ele la fel de mult ca la tine. Inseamna centrul lumii lui, la fel ca tine. La inceput, s-ar putea sa te amuze. Sau sa te dezorienteze. S-ar putea sa fii uimita cand cartile incep sa se transforme in oglinzi. O sa te vezi pe tine insati, exact cum te vede dragul tau scriitor. Aceste poeme, povestioare sau romane se vor raspandi in vant. O sa incepi sa te intrebi daca nu cumva te plimbi prin paginile unei povesti pe care nici macar nu ai citit-o. Nu ai de unde sti. Nu ai nici cum sa stergi pur si simplu asta. Chiar daca tu dispari, o parte din tine va ramane mereu.
Daca un scriitor se indragosteste de tine, nu vei muri niciodata.

Oh, si eu care ma gandeam sa fac o cariera din scris.. Imi mai trebuie doar persoana si putina celebritate. Dar toate vin in timp, nu?
Din acelasi coltisor de phoenix, with love.

(Posibil) mult asteptatul articol despre mine.

Nu stiu daca va chinuia curiozitatea, dar pana la urma am reusit sa ma automotivez destul cat sa va trantesc un articolas si despre mine. Oh, tin sa mentionez ca mai nou am si urme de speranta in legatura cu ..chestia asta careia teoretic ii spun blog, din cauza ca am mai primit cate o parere. Cam toate s-ar rezuma la una singura (multumesc, Cosminel, ca ma citesti) facuta pe un ton oarecum condescendent, cu o nuanta vaga de ironie abia perceptibila "e ..entertaining el asa, intr-un fel"

Asaaa, moving on. Despre mine, huh. Pe langa ce mai era prin prima postare, description-ul ala (dreapta, sub poza simpatica) mai sunt destule de spus. Ar trebui sa scriu un roman intreg legat de asta, asa ca imi limitez valurile de creativitate patetica.
Sunt genul de persoana pe care o poti vedea la 12 noaptea in copou, cu o cafea si doi covrigi, fumand o tigara si gandindu-se la infinitatea universului. Nu am rabdare, nu sunt ordonat, ascult foarte rar pareri (stereotipul adolescentului tipic, nu?) mananc nonstop. Sunt prea romantic pentru binele meu. Ador sa gatesc (sariti fetele, ca-s single). Sunt cea mai calma persoana pe care o cunosc. Traiesc ca sa fiu admirat, doze uriase de narcisism si uneori egocentrism. Nu prea am legaturi cu realitatea imediata sau cu ce tine de ea, lumea imi spune ca daca o tin tot asa aproape sigur ajung "artist visator, da' muritor de foame, care inca traieste cu ai lui si mananca mancare chinezeasca ieftina". Sunt baiatul mamei si nu mi-e jena sa recunosc (printre altele, a fost prima persoana care a aflat ca fumez, a fost prima persoana care a aflat cand, ca sa folosesc un limbaj mai literar, mi-am pus-o prima oara, e singura persoana care e cat de cat aproape sa ma inteleaga complet si multe multe altele de genul). Am planuri marete cu viitorul meu, in niciun caz nu o sa ajung sa am o meserie plictisitoare. Faima sau ceva unde sa pot face ce imi place, cand vreau (vise imposibile, stiu, mi s-a mai spus).
Cam asta ar fi pe scurt de tot, dar daca mai aveti curiozitati sau alte alea, nu va sfiiti sa ma intrebati. Sunt foaaaarte open minded (si foarte dirty minded, ooops) si imi place sa vorbesc despre sublima-mi persoana (oh, modestia!).

Direct dintre doua tigari si o cafeluta, singurel in Phoenix, as usual, Mateiut Artistu' lu' Peste spera ca nu v-ati irosit cateva minute din viata citindu-i aberatiile.

Virtutile solitudinii inecate in cafea.

Mi se pare ca ma buseste inspiratia cand stau singurel pe undeva, la o cafea cu propria-mi persoana. Asta cu cafeaua e o chestie de psihologie, nu? La mine, cel putin, nu a avut niciodata efect. Nu energie, nu inspiratie, nu nopti nedormite. E buna doar pentru ca.. pur si simplu e buna. Si ajuta mult la maxime tumbl-ish gen "I like my girls like my coffee. Hot and sweet." Actually, depinde si cat de departe ajungi cu comparatiile, pentru ca daca mai adaugi pe acolo si "mare, cu mult lapte" o sa ajungi la o afirmatie foarte wrong, avand ca urmare in 90% din cazuri cel putin o privire gen "Get lost, slimy perverted creepy freak".
Lasand glumitele nereusite la o parte, eu vad in cafea un catalizator al deplinatatii mele artistice, pentru forma ei aproape finala si lumeasca (daca intelege cineva perfect propozitia de mai sus primeste o briosa de la mine). Un mod de a ma distrage de la realitatea imediata plictisitoare. O portita de scapare, sa pot spune "Oh, fuck it. Ma duc la o cafea, sa aberez pentru mine insumi si sa nu imi pese de universul asta ticalos." Iar singuratatea.. oh well, si singuratatea imi e oarecum simpatica uneori, dar in doze acceptabile. Ca marijuana, de exemplu. In doze rezonabile, e un medicament placut. In doze putin peste media medical acceptabila, ajungi ceea ce societatea denumeste in mod placut un "drogat slinos de care copiii care tin la viitorul lor trebuie sa stea departe".
Din pacare, nu mai simt ghiontul brutal si, in acelasi timp, dulce al inspiratiei mele, capricioasa ca o fetita de bani gata, imbracata toata toata in roz. Astazi am fost nereusit. Forgive me, audienta minimala, for I have failed you..

Despre nehotarare si alte aberatii.

In urma diverselor opinii primite, inca sunt nehotarat. Blog de critic nenorocit, blog despre sani, blog ocazional publicitar (nu te-am uitat, dice, regele la digei). Totusi, am vrut un blog oarecum sensibilos. Nu lame si gay, doar mai.. diferit. Ar trebui sa am si un articol despre mine, cred. Nu?

Am multe idei si diferite, dar nu va obisnuiesc cu blocuri de text. Devin monotone si plictisitoare. Plus ca daca ma paraseste muza fitoasa a inspiratiei, diferenta dintre articole o sa fie evidenta ca un decolteu generos pentru un adolescent rascolit de hormoni sau un mosneag libidinos.
That's all folks. By the way, inca am nevoie de feedback cum are nevoie ciocolata de zahar.

Si asa incepem..

Da, am vrut un blog. Un blog exact ca mine. Insensibil, filozofic, uneori entertaining. Random. Cu momente profunde si momente idiot de simpatice. Tragicomic. Sarcastic si cinic. Sensibil si poetic. Va anunt de pe acum, nu am mai facut asa ceva, dar hey, exista un inceput pentru toate (desi asta am spus si prima oara cand am incercat sa pun ciocolata in ciorba si nu a iesit tocmai placut..). Mereu am acceptat si mereu o sa accept laude/critici/pet-uri sau rosii stricate in cap, numa' feedback sa fie. Si pentru the grammar nazis out there: da, stiu ca amestec engleza cu romana si ocazional cu franceza. Si stiu ca nu folosesc diacritice, but deal with it, pentru ca sunt ceea ce mamele voastre ar defini drept "un porc lenes".
Soooo, yeah.. era un citat japonez dinala profund tare, gen mosulet batran shaolin care da lectii de viata: "The journey of a thousand miles starts with a single step."

La urma urmei, poate n-o sa va plictisiti chiar din prima. Sper..