Saptamana ocupata, bac la franceza, stiti voi.
Nu vezi. Nu auzi. Nu realitate imediata. Inchizi usa dupa tine. Neatentie, chiar nepasare. Nimic nu mai conteaza. Simti o durere nedefinita care iti invaluie fiinta, dar pe care nu o poti identifica. Nu ti-e frig, nu ti-e cald, nici foame, sete sau somn. Fiinta nu iti mai e consumata nici macar de nevoile de baza. Esti o urma de amaraciune. O epava a sperantelor, care incearca sa se imbete cu pasi, cu batai de inima, cu realitate.
Stari contradictorii, de care fugi.. incerci sa fugi. Mergi pe strada la intamplare, simti urme de oameni, masini, zgomote in jurul tau. Speri sa te amesteci in diversitatea orasului, in pulsatia vietii urbane.. sa evadezi.
De ce?
Blaga descrie perfect starea. "Nu se lupta cu nimeni, dar se simte invins". Invins de tine insuti.
Gandesti, gandesti, intorci problema pe toate partile, incerci sa scapi, sa fugi, sa te distragi, sa te minti. Simti ca innebunesti incet, incontrolabil si iremediabil, si asta te ingrozeste.
Esenta, infinit.
Iti iei o cafea de la universitate, uiti sa mai iei restul. Urci, ti se pare ca urci spre absolut. Te intalnesti cu cineva cunoscut, mimezi o conversatie normala, un zambet fara griji, "da, totul e bine". Copou, banci singure. Zapada, frunze uscate, sau natura in plina expansiune, care sa iti absoarba fiinta. Nu conteneste sa te mire cat de singur poti fi intr-o mare de oameni.
Cauti cu disperare izolarea fizica. Treci pe langa cupluri, batranei, copii. Destine, vise, sperante diferite. Amalgam de existente si reactii.
Fugi. De cine? Fugi de tine, fara sa iti dai seama. Fugi de sentimentele tale, de mintea ta, de sufletul tau. Tigara se fumeaza singura, cafeaua se bea singura, cuvintele cad singure pe foi.
Savurezi solitudinea inecat in vesnicele doze mult prea mari de nicotina, cofeina si vise. Vise cu si despre ea. Dar ea? Ea este undeva departe (si totusi atat de aproape), visand la altcineva.
In cele din urma accepti temporar realitatea, ca a doua zi sa o iei de la capat. Un ciclu dureros, dar fara de care nu mai esti tu.
Indepartezi ramasitele fluturilor de demult din suflet si iti muti carcasa fizica inapoi spre casa, cu melancolia picurand din prezenta ta, in timp ce lumea se uita lung dupa tine pe strada..
And it's become a habit, for me. Doar ca nu as putea sta singura pe-o banca, fara un suflet langa mine care sa stea si sa ma asculte sau doar sa-mi tina de urat. Nu te consuma mult singuratatea? Eu simt ca-mi pierd mintile daca nu-i cineva sa ma trezeasca.
RăspundețiȘtergerem-am obisnuit. si chiar imi place sa imi consum singur starile, oricat de neplacute. autocunoastere and stuff, y'know.
Ștergereda, mi-ai mai spus, dar e sfasietor cum pare ca te torturezi. cercul emotiilor tale e ghimpat si sadic si aduce reactii ciudate, in sufletul nostru al cititorilor, dar oricum intr-un fel ma bucur ca trairile astea te fac sa scrii, chiar daca totul are nuante triste.
Ștergere"Dar ea? Ea este undeva departe (si totusi atat de aproape), visand la altcineva." Ma bucur ca te.am inspirat:)
RăspundețiȘtergereMi-au dat lacrimile. Niciodata nu am citit ceva mai... EPIC de atat. Felicitari! Te admir mult! Nici nu am cuvinte pentru ce ai exprimat tu mai sus. Felicitari inca odata!
RăspundețiȘtergereOf,of. Stiu acel sentiment. Il experimentez la fel ca si tine zi de zi. Am atatia oameni in jurul meu zilnic, si totusi ma simt singura,pustie.De ce? Obisnuiesc sa cred ca asta e partea mea de anormalitate, pentru ca vad mereu oameni care par a nu avea astfel de probleme.
RăspundețiȘtergereA devenit deja o obisnuinta sa intru la laptop, si sa intru pe blogul tau. Ador cum scrii, si mi se pare fascinant modul asta de a te exprima. Imi dai senzatia ca esti o persoana cu care as putea vorbi ore in sir fara sa ma plictisesc. Bravo! Respect pentru ceea ce faci, si pentru curajul de a scrie! :)