Recuperam.

E o perioada aiurea tare, am ajuns sa detest sistemul francez de invatamant. Am ajuns sa mananc, sa dorm si sa visez, toate in franceza. Sunt multe de spus. Stiti, dupa o perioada atat de lunga in care am fost exilat in realitate se tot aduna ganduri.
Unii din voi poate ca stiti povestea cu fumul de tigara. Intr-o noapte, la usa frigiderului am realizat ca exist peste tot. De ce? Pentru ca fumul ala nociv (dar atat de bun) pe care il tinem cateva secunde in noi devine o parte din propria fiinta. Ei, cand il sufli afara nu dispare pur si simplu. Nu, se disperseaza si, purtat de vant, se raspandeste in toata lumea. Exista cate o urma din existenta fiecarei persoane peste tot, plutind vesnic peste mari, oameni, continente si destine diferite.
Am inceput sa iau in considerare si o cariera in diplomatie, pe langa actorie.
Nu mai fiti deprimati si deprimanti, sunt atatea lucruri bune in viata. Trecerea de la un anotimp la altul. Cola cu gheata si lamaie. O cafea cu un prieten. Oreo. M-am indragostit. Nu m-am indragostit. Am vorbit putin cu o tipa/un tip dragut(a). Shaworma. Melodia preferata asa, dintr-o data, la radio. M-am trezit dimineata si mi-am dat seama ca e sambata, asa ca am mancat si m-am culcat la loc. Proful/profa nu mai poate veni la ora. Imbratisari fara motiv. Sa ti se spuna "azi arati bine" sau "mi-a fost dor de tine, stii..".
Nici nu pot sa ii mai spun "cel mai bun prieten". Ieri, fratele pe care nu l-am avut niciodata a facut 18. Pare genial, nu? Este. Totusi, incepi sa realizezi ca.. nu mai ai timp. Pana acum facultate, viata, responsabilitati erau niste notiuni destul de vagi. "Lasa, ca mai am timp.". Nu, incep sa imi dau seama ca nu mai avem timp si ma dezorienteaza ingrozitor. De unde incep? Cu ce incep? Te arunci pur si simplu in viata, in necunoscut. Singur. Incepi sa te intrebi unde o sa fii in 10 ani, unde o sa fie persoanele apropiate, daca o sa mai tineti legatura.. Iti da o stare ciudata, nu groaznica, dar nici foarte placuta.
Incep sa descopar sentimente noi. Incep sa vad problemele altfel. Cred ca ma maturizez fara sa imi dau seama.
Sa realizezi ca se intampla atatea cu tine este genial, dar iti lasa totusi un gust amar. A fost faza de 12-14 ani cand erai fericit daca stateai in oras pana dupa 10 seara, a fost faza de 14-16 cand erai fericit daca stateai toata noaptea in oras si te faceai praf, dar dupa 17 incepi sa vrei mai mult de la viata. Vrei, dar nu stii ce vrei. Ati avut vreodata starea aia de plictiseala absoluta, ca nimic nu te implineste si te simti amorf, o existenta fara scop? Daca da, o sa stiti despre ce vorbesc.
Inca o idee si va las. Crestem, ne maturizam, ne distram, ne indragostim, invatam, intram in normalitate, ne casatorim, alergam toata viata dupa "mai bine".
Pentru ce?..