Idei amestecate.

Iubesc. Iubesc prea mult. Iubesc frunosul, iubesc sa fiu iubit.
Ati vrut drunk section, uite drunk section. M-am chinuit din greu sa scriu corect, ca mi se misca tastatura sub ochi.
Am prea multa afectiune in mine, inecata in melancolie. Nu stiu ce sa fac cu ea. E o perioada aiurea tare adolescenta asta, ti se pare ca totul e un sfarsit de lume. Nu e chestia ca sunt singur, nu sunt cu cine vreau eu. De ce? Inca nu stiu. Nu stiu nici macar de ce scriu. Nu stiu de ce imi inec mintea, fiinta si ficatii in lucruri nocive.
Nu ma cunosc, tragedia vietii mele.
Am sentimente, amintiri si alte trairi inutile suprimate. O sa imi para rau dimineata, cred. E ciudat sa scrii dupa multe shot-uri. Nu mai sunt eu, ma simt idiot. Aproape imi place. Muzica tare, cupluri fericite, fum de tigara. Lume care danseaza, un colt izolat de canapea. Oare sunt antisocial? Nu, nu sunt.
Sunt dragut, nu? Sunt profund, sunt romantic. Da-o naibii de modestie.
De ce la varsta asta nenorocita totul se invarte in jurul dragostei? De ce, de ce, de ce?!
Daca as fi fost un cartof prajit sau o pisica, viata ar fi fost atat de simpla... Cred ca mi-e foame. Iertati-ma, dragi cititori, pentru acest articol fara sens.
Iubesc. Ieftin, dar rog seriozitate si dragalasenie.
Am fost jalnic. Din Skye, intre aburii alcoolului, cu dragoste si un sentiment de autodezamagire.

Povesti de adormit trecutul.

Nu sunt un copilas emo. Nu sunt o persoana care sufera.
Va mai spun o poveste.

A fost odata un tip bleg, optimist, care credea ca lumea e roz, viata e frumoasa si toti vor doar binele tuturor. Un tip care niciodata nu a vrut sa creada ca poate sa il schimbe ceva, care credea ca una din cele mai mari dezamagiri in viata e sa realizezi ca nu mai ai lapte abia dupa ce ai pus cereale in cana.
Dupa care intr-o zi, fara avertisment, a fost lovit psihologic, afectiv si moral iremediabil. Nu are rost sa mai povestesc de ce.
In acea zi s-a rupt ceva in sufletul lui. Tocmai el, persoana care a promis si, mai important, si-a promis ca o sa ramana mereu la fel. A suferit, a avut o senzatie sfasietoare de inutilitate si neputinta. Au trecut zile, saptamani, luni peste el in timp ce inca se chinuia sa lipeasca laolalta bucatile propriilor trairi. I s-a reprosat ca nu ii pasa de ce il inconjoara, de scoala, de prieteni, de el insusi sau de viitorul lui, dar niciodata nu a spus nimanui nimic. De ce ar fi contat? Ce ar fi rezolvat? Ar fi fost o povara, i s-ar fi spus ca sunt lucruri neinsemnate care se mai intampla. Da, neinsemnate pentru restul. Nimeni nu va avea niciodata nici cea mai vaga idee despre ce a fost in sufletul lui. Un defect groaznic, sa nu vrei (sau sa nu poti?) sa iti exteriorizezi problemele..
A mai trecut timp, a ratat ocazii. A irosit batai de inima, pasi si clipe. Dupa care, incet incet, a inceput sa realizeze, cu o urma de disperare, ca nu mai reactioneaza la emotii. Ca nu mai poate fi idiotul blegut si haios, care iubeste pe toata lumea. S-a scufundat, s-a sufocat intr-o mare de sentimente contradictorii si ..nepasare. Insensibilitate. A rupt legaturi vechi, a ars poezii, povestioare si insemnari, s-a izolat treptat. A distrus tot ce insemna trecut. A renuntat la constiinta si la iubire.
"Si nu las pe nimeni sa intre, ascuns dupa sarcasm si cuvinte. Inima-i subjugata de minte."
Exact asa. S-a inchis in el, si-a promis ca nu mai lasa nimic sa intre, si-a aruncat sentimentele pe hartie si le-a inecat in cerneala. A inceput sa scrie povesti de adormit trecutul. A ramas doar nepasare, condescendenta, uneori chiar aroganta si o bunatate anormala fata de persoanele fericite. S-a hotarat sa aiba grija ca, de acum incolo, vietile celor ramasi in jurul lui (foarte putini, de altfel) sa fie extraordinare. Sa preia si sa absoarba orice urma de nefericire de la ei.
Nu a asteptat niciodata multumiri, compasiune sau intelegere, ba chiar l-au dezgustat. L-au facut sa se simta slab.
Uneori isi mai aduce aminte de "inainte", insa tot ce a mai ramas e o urma de amaraciune, un sentiment de autodezamagire si aproape resemnare in acelasi timp. "Doamne, ce copilas prost eram."
A devenit tot ce a promis ca nu va fi niciodata..

Plimbari.

Saptamana ocupata, bac la franceza, stiti voi.

Nu vezi. Nu auzi. Nu realitate imediata. Inchizi usa dupa tine. Neatentie, chiar nepasare. Nimic nu mai conteaza. Simti o durere nedefinita care iti invaluie fiinta, dar pe care nu o poti identifica. Nu ti-e frig, nu ti-e cald, nici foame, sete sau somn. Fiinta nu iti mai e consumata nici macar de nevoile de baza. Esti o urma de amaraciune. O epava a sperantelor, care incearca sa se imbete cu pasi, cu batai de inima, cu realitate.
Stari contradictorii, de care fugi.. incerci sa fugi. Mergi pe strada la intamplare, simti urme de oameni, masini, zgomote in jurul tau. Speri sa te amesteci in diversitatea orasului, in pulsatia vietii urbane.. sa evadezi.
De ce?
Blaga descrie perfect starea. "Nu se lupta cu nimeni, dar se simte invins". Invins de tine insuti.
Gandesti, gandesti, intorci problema pe toate partile, incerci sa scapi, sa fugi, sa te distragi, sa te minti. Simti ca innebunesti incet, incontrolabil si iremediabil, si asta te ingrozeste.
Esenta, infinit.
Iti iei o cafea de la universitate, uiti sa mai iei restul. Urci, ti se pare ca urci spre absolut. Te intalnesti cu cineva cunoscut, mimezi o conversatie normala, un zambet fara griji, "da, totul e bine". Copou, banci singure. Zapada, frunze uscate, sau natura in plina expansiune, care sa iti absoarba fiinta. Nu conteneste sa te mire cat de singur poti fi intr-o mare de oameni.
Cauti cu disperare izolarea fizica. Treci pe langa cupluri, batranei, copii. Destine, vise, sperante diferite. Amalgam de existente si reactii.
Fugi. De cine? Fugi de tine, fara sa iti dai seama. Fugi de sentimentele tale, de mintea ta, de sufletul tau. Tigara se fumeaza singura, cafeaua se bea singura, cuvintele cad singure pe foi.
Savurezi solitudinea inecat in vesnicele doze mult prea mari de nicotina, cofeina si vise. Vise cu si despre ea. Dar ea? Ea este undeva departe (si totusi atat de aproape), visand la altcineva.
In cele din urma accepti temporar realitatea, ca a doua zi sa o iei de la capat. Un ciclu dureros, dar fara de care nu mai esti tu.
Indepartezi ramasitele fluturilor de demult din suflet si iti muti carcasa fizica inapoi spre casa, cu melancolia picurand din prezenta ta, in timp ce lumea se uita lung dupa tine pe strada..

Interior.

Nu asteptati editii de sarbatori, va spun de pe acum. Asta este singurul articol in care pot exista mentiuni legate de anotimp. Multumesc din adancul sufletului meu poetic si aproape inexistent persoanei extraordinar de simpatice care mi-a oferit ideea de baza pentru aceasta doza de melancolie.

Ningea. Prin perdeaua subtire de fum de tigara a vazut cativa fulgi si natura sufocata de ger.
"Ironic, huh. Seamana cu Ea."
Care ea? Nici el nu mai stia. Avea ratiunea iremediabil devastata. La inceput a fost "ea", dupa care a fost "tu", ca in cele din urma sa ajunga "Ea". A ajuns incet incet persoana care ii aparea in minte, starnindu-i valuri de sentimente contradictorii, de fiecare data cand auzea de o "ea" oarecare.
"Sunt tampit. M-am indragostit de un ideal."
Oricat s-ar fi straduit, isi amintea doar de prezenta ei. Amintiri disparate. Un sarut, o atmosfera calda si totusi.. fara esenta. Mereu avusese impresia ca lipseste ceva, fara sa realizeze ce.
Mereu a vazut-o ca pe o intrupare a iernii. Necesara, rece si iubitoare in acelasi timp, inevitabila, dar atat de frumoasa..
"Trebuie sa ma las de fumat, de baut cafea, de scris si de sentimente."
Mereu a incercat sa se minta. Mereu a avut impresia ca poate schimba ceva daca se minte. Mereu s-a lasat sufocat afectiv de "Ea", ca natura de zapada.
"Nu stiu ce naiba e cu mine azi."
Ce e intotdeauna. Ce a fost intotdeauna, de ceva timp. Melancolie suprimata. Melancolie prost suprimata, adica. Neacceptarea faptului ca nu este si nu va fi bine, daca o tine tot asa. A incercat sa scape cumva. A inecat amintiri si idei in valuri de cerneala pe foi, sub forme de litere, fraze, texte.. A sufocat amintiri si idei in fum de tigara sau intr-o realitate proprie, prost alcatuita.
"Sunt un fraier prost."
Da. Pentru ca prefera doar compania foilor, a pixului, a nenumaratelor cafele sau a nicotinei. Pentru ca ii place sa isi savureze starile groaznice. Pentru ca uraste sa nu se poata stapani si sa se vada fragmente din zbuciumul interior. Pentru ca nu vrea sa accepte faptul ca nu poti trai intr-o lume proprie, utopica.
"Urasc iarna la fel de mult ca pe tine. O iubesc cu toata fiinta.
Imi mai fac o cafea."
Si-a mai aprins o tigara.
..

Mesaj de interes public (hăhă, ca la proteve).

Mi-am mai adus aminte de ceva despre mine. Nu cred in dragostea platonica.
Oh, si mai era ceva, care de fapt era scopul acestei scurte pauze de la dragalasenii. Simtiti-va liberi sa luati idei, citate si chiar articole intregi. Dar, va rog eu mult, inghesuiti pe acolo prin vreun colt oarecare si un link. Depinde doar de voi daca faceti asta sau nu (nici nu pot si nici nu vreau sa va oblig si nici nu o sa fac asta vreodata), dar as aprecia enorm.
Sustinerea voastra ma motiveaza sa scriu in continuare. Nu vreau sa fiu geniul divin care creeaza de pe piedestalul lui, fara sa se uite la "muritori de rand", si imi place sa cred ca am o relatie chiar placuta cu proprii-mi cititori.

O poveste oarecare.

Au fost odata cateva mii de cuvinte nespuse intr-o zi. Cateva mii de intentii, inecate in ultimul moment in ratiune.
A fost odata un suflet. Unul obisnuit, care avea un trup de care sa aiba grija.
Au fost odata doi ochi albastri, in care parca mereu radea marea, si care ii dadeau batai de cap sufletului de fiecare data cand ii vedea.
"Dau o lume intreaga pe un sarut".
A fost odata o inima, o inima dominanta si inconstienta care a batut mintea si ratiunea purtatorului ei. L-a determinat sa faca tot felul de prostii, si niciodata nu si-a recunoscut vina.
A fost odata un zambet, o cafea bauta impreuna, o noapte pierduta vorbind, o mare de vise dulci-amarui.
A fost, a fost, a fost..
Au fost odata sperante si planuri. Sperante ca se poate, planuri pentru o eternitate si o zi dupa totdeauna. Amandoi.
"Promit". "Niciodata". "Mereu".
Prea multe vorbe, prea putine sentimente.
Priviri, strangeri de mana, imbratisari, sarutari. Tot se mai simt, ca si cum o urma din esenta lor inca mai exista in fiinta lui.
Sentimentul de neinlocuit ca exista o persoana care te intelege. Te accepta. Te aduce usor in pozitia de centru al lumii ei si te face dependent de ea.
Pasiunea, hainele aruncate la intamplare prin camera, tigara de dupa.
A fost odata si nepasarea pentru restul lumii, pentru realitatea imediata, au fost si toate "Te iubesc" sau "Te rapesc si fugim", toti trandafirii, toate gandurile ca lumea poate fi si roz.
Si a pus atata suflet, ca sa ce? .. Au fost odata toate. Nu a crezut (sau nu a vrut sa creada) intr-o finalitate de orice fel, si totusi.. Si totusi a invatat brusc si pentru totdeauna ca finalitatea este inevitabila.
Acum este o foaie si un pix (a carui provenienta este un mister). O persoana cu prea mult timp liber, cu amintiri, vise si sperante nocive. Eventual o tastatura si alte cateva persoane care isi consuma destinul citind povestioare melancolico-romantice pe un blog oarecare.
Nimic. Detasare. Amintiri neclare despre sentimente neclare. Cateva mii de cuvinte nespuse intr-o zi. Si atat.

Probleme, probleme..

Dupa o perioada de inactivitate, iata-ma inapoi. Cum domnul Mateiut este la clasa de bilingv franceza, ca o persoana care se respecta, si cum urmeaza ca in viitorul relativ apropiat (in jur de 2 luni, adica) sa dau bac-ul pe sistem francez, nu prea am avut timp sa imi exprim avantul artistic in ultima vreme.

Azi am o problema groaznica. Nu ma recunosc. Nu ma inteleg. Imi dau seama dupa aproape o ora ca am stat cu privirea in gol gandindu-ma la banci ascunse printre copaci din Copou, sau la cafenele dragute, cu canapele, semiintuneric si miros simpatic de cafea. Am mainile reci. Am o senzatie ciudata, un ghem de ..emotie(?!) pe undeva prin mine, pentru ca stomacul e ocupat de fluturi.
Un Al Treilea Razboi Mondial al fluturilor.. valuri de sentimente intense, foarte diferite, de neinteles.. Aproape uitate. Aproape suprimate.
O euforie nelinistita. Tresariri la fiecare mesaj, notificare, sau telefon. Starea in care te simti aproape inexistent ca entitate fizica. Simti ca fiinta ta e raspandita peste tot, in fiecare loc unde ati fost laolalta, in fiecare loc unde te-a complimentat (oricat de neinsemnat), in fiecare loc unde ai vazut-o razand. Simti ca intr-o secunda ai putea sa urci Everestul, la fel de bine cum, in aceeasi secunda, ai putea sa cazi pana in al noualea cerc al infernului. Simti ca.. esti si totusi parca nu esti, si e inexplicabil. Orice altceva as face, oricat m-as chinui sa nu ma preocup, oricat as manca, oricat as scrie, parca toate se intampla numai fizic. Este de nedescris sentimentul ca esti doar o carcasa fizica.
Promit ca imi lipesc un semn pe mine. "Suflet plecat pe perioada nedeterminata. Va rugam adresati-va invelisului exterior pentru informatii irelevante si prost formulate."
Nu ma pot opri din scris. Idei fara sens, scrise aiurea pe pagini diferite. Dragoste, dragoste, dragoste. Intr-o zi ori o sa ma omoare, ori o sa ajung la hotelul pentru persoane mai excentrice de la Socola, sectia fara clanta pe interior.
De ce? De ce tocmai eu? De ce, doamne, mi se intampla mie? Doar mi-am promis ca ma las de jocul asta care te distruge incet incet.. Peste cativa ani o sa rad de mine, sunt sigur, dar acum mi se pare ceva devastator. Si ce e cel mai grav, devastator pe plan interior. Fizic rad, sunt acelasi idiot simpatic cu bufeuri de filozofie si romantism, dar interior nici macar eu nu ma mai pot intelege sau controla. Nici nu mai sunt sigur de nimic in ceea ce ma priveste. Nu stiu daca ma citesti, sper ca nu, dar, chiar si asa, vreau sa stii ca ai reusit sa ingenunchezi insensibilul din mine. Te felicit.
Totul e o dulce agonie.

Dragi prieteni cititori, e grav.
Cred ca m-am indragostit..

Idealuri.

Nu stiu ce naiba a fost cu inspiratia mea in ultimele zile (cred ca a disparut brusc si s-a dus la baut, nenorocita), dar azi parca a mai dat cate un semn timid. Asadar iata-ma inapoi, Matei, traficantul de vise, idei si dragalasenii sentimentale, cu un articol mai scurt decat in mod normal, dar in care am spus doar esentialul.

Visez. Prea mult pentru binele meu. Visez sa fiu intregul univers al cuiva. Visez sa imi adoarma in brate pe canapea. Visez sa ii gatesc, sa ii fac cafea, sa ii spun mereu ca o iubesc. Cand o vad prietenii mei si imi spun "duude, ce buna-i." sa le pot spune "nu. nu e buna, e frumoasa." Visez sa ne urcam in masina si sa fugim de restul lumii, in Vama Veche, de exemplu. Sa stam pe plaja pana noaptea, doar noi. Visez sa ma inspire ea, sa nu ma mai pot opri din scris, sa o fac sa se simta admirata de universul intreg, sa nu ii para rau ca s-a indragostit de un scriitor. In sfarsit, visez sa imi insire toate defectele, dupa care sa adauge "..dar esti al meu".
Ma indragostesc. Din nou, prea profund pentru binele meu. Ma indragostesc de parfumuri, de idei, de tonul vocii, de un zambet sau de o suvita de par care nu vrea sa stea in cocul ei, prins intr-un haos seducator. Ma indragostesc de felul in care ma cearta, sau de toate gesturile ei mici. Iubesc cu toata fiinta, nu imi pasa ca poate nu o sa fie mereu "au trait fericiti pana la adanci batraneti". Iubesc sa ii spun la 2 dimineata ca nu mi-e deloc somn si ca mai putem vorbi, chiar daca in ultimele doua zile nu am dormit aproape deloc. Iubesc sa o fac sa se simta frumoasa, sa ii ascult toate micile drame, sa fie tot universul meu.

"Respir dragoste. Va dau la toti si va molipsesc."
Da, nici eu nu puteam sa o spun mai bine de atat, mai ramane doar sa reusesc sa va molipsesc. Si stiti ce spunea un ganditor francez?
"Visez la o lume de indragostiti. Ar fi o lume perfecta." ..