Old habits die hard

A trecut ceva timp, prieteni. Life happens, people change, feelings change, everything changes. Poate v-a fost dor de dozele mele de melancolie, poate nu, dar here I am again, dupa atat de mult timp. Iti vezi gandurile cu totul altfel atunci cand sunt transpuse in cuvinte, poate. Old habits die hard, nu?

"Nu vreau sa te mai chinui."
Inceputul sfarsitului. Momentul in care totul se prabuseste, clipa in care realizezi ca propria-ti fericire nu depinde de tine. Intr-adevar, nu depinde de tine, indiferent de ce gasesti pe tumblr sau ce mesaje motivationale iti transmit cei de langa tine. Pentru unii fericirea inseamna avere, poate popularitate, altii isi gasesc fericirea in singuratate si altii, cei mai batuti de soarta, ne gasim fericirea in alta persoana. Nu va doresc asta, prieteni. Dintre toate modurile de a fi fericit, prin dependenta de prezenta ei, de privirile ei, de modul in care se alinta sau de modul in care iti spune "Esti retardat, dar esti al meu" risti cel mai mult. Este poate cea mai sublima forma de fericire, dar si cea mai fragila. Vorbesc din perspectiva masculina pentru ca este punctul de vedere pe care il inteleg. Asadar, iertare my ladies. Nu sunt o persoana care crede in finalitate, nu am fost niciodata, dar viata are un obicei foarte dragalas de a-ti dovedi ca niciodata nu ai dreptate. Este natura umana (extraordinar de tampita, de altfel) sa te agati de orice speranta. Din pacate, totul are o finalitate. Din perspectiva unei persoane careia nu i-a ramas decat nemuritorul cinism, trust me, asa este in viata. Si intotdeauna vei afla asta atunci cand te astepti mai putin, atunci cand incepi sa crezi ca poate destinul tau este altfel.

"Totul se intampla cu un motiv".
Una dintre marile minciuni ale vietii mele. Nu, nu totul se intampla cu un motiv. Totul se intampla datorita unei decizii, datorita unor cuvinte, datorita unor nopti poate nedormite, inecate in overthinking.

"Va realiza ce a pierdut si se va intoarce."
Nu, dragalasule, nu se va intoarce. Credeai ca matematica e grea? Incearca sa iei o decizie radicala, dupa care sa te intorci la persoana pe care ai devastat-o si sa recunosti ca ai gresit. Se intampla in filme, dar aproape niciodata in viata.

"Nu are rost sa suferi doar din atat. Unii o duc mult mai greu."
Nu poti compara doua tipuri de suferinta. Nu poti compara suferinta in general, pentru simplul fapt ca fiecare persoana o percepe diferit. Sa pui la un loc suferinta unei fete parasite de simpaticul cu care se imagina la altar si suferinta cuiva care nu are din ce trai este ca si cum ai incerca sa compari mere si caise. Ambele sunt fructe, ambele sunt galbene, dar sunt lucruri radical diferite. Nu exista suferinta mai mare sau mai mica decat a altcuiva, exista doar suferinta.

"Vei fi ok."
Va rog, daca aveti prieteni/prietene intr-o stare de genul, nu le spuneti asa ceva. Pe moment suna bine, dar irositi aer degeaba. Nu iti poti imagina ca vei fi bine, nu te poti imagina lasand alta persoana sa treaca prin zidurile ridicate in jurul propriului suflet. Nu iti poti imagina nimic, de fapt. Esti gol, ai in tine un vid sufocant, nimic, negru. Ajungi sa te intrebi daca merita, legat de orice. Ajungi sa te inchizi, sa te sperie orice incercare de apropiere din partea cuiva, sa nu te simti in stare sa ai incredere. Ajungi, in cele din urma, sa intelegi de ce toate uraganele care devasteaza totul in calea lor au nume de persoane.

Incerci sa evadezi, incerci sa te distragi, incerci sa fugi, fara sa realizezi ca incerci sa fugi de tine si de mintea ta care parca tine neaparat sa distruga orice urma de pofta de viata.
Confuzie. Nu mai ai certitudini, nu te mai recunosti, simti cum orice urma de echilibru iti aluneca printre degete ca un pumn de nisip fin. Toata viata iti devine o mare de contradictii. Nu intelegi cum poti detesta atat de mult o persoana in timp ce o iubesti cu toata fiinta sau cum poti avea senzatia ca nu iti mai pasa si tot sa ai un mic infarct atunci cand il/o vezi. Senzatia ca nu ai fost destul, sentimentul frustrant ca ai dat tot ce aveai mai bun si tot nu ai reusit sa fii ceea ce trebuie. Momentul cand realizezi ce parte imensa din viata ta ocupau si cum ajungi sa ai ore intregi in care nu poti face nimic. Sentimentul groaznic pe care il ai atunci cand incepi sa realizezi cum treptat devii ca un bloc de piatra, cum nu te mai impresioneaza nimic, cum toata viata se reduce la atitudinea de "Oh, ok. Whatever."
Stii ca se intampla asemenea lucruri si totusi speri incontinuu ca in cazul tau va fi altfel. Esti naiv si crezi ca lucrurile frumoase dureaza, ca poti controla aceste lucruri, ca exista happy end-uri. Mereu inveti ca nu ai dreptate intr-un mod cat se poate de dureros si mereu incerci din nou, sperand ca poate de data asta va fi altfel. Someone understands, prieteni, daca va ajuta cu ceva. Niciodata nu merge sa tii in tine asemenea ganduri, nu vor face decat sa te otraveasca incet incet. Gasiti un prieten apropiat, cumparati-i ciocolata, legati-l de un scaun si lasati-l sa va asculte. Nu schimba nimic, dar tot incercand poate reusim intr-o zi.

Si asa trec zile, saptamani, luni pe langa tine, care nu fac decat sa iti demonstreze ca expresia "Timpul le vindeca pe toate" este o mare si inutila prostie..