Povesti de adormit trecutul.

Nu sunt un copilas emo. Nu sunt o persoana care sufera.
Va mai spun o poveste.

A fost odata un tip bleg, optimist, care credea ca lumea e roz, viata e frumoasa si toti vor doar binele tuturor. Un tip care niciodata nu a vrut sa creada ca poate sa il schimbe ceva, care credea ca una din cele mai mari dezamagiri in viata e sa realizezi ca nu mai ai lapte abia dupa ce ai pus cereale in cana.
Dupa care intr-o zi, fara avertisment, a fost lovit psihologic, afectiv si moral iremediabil. Nu are rost sa mai povestesc de ce.
In acea zi s-a rupt ceva in sufletul lui. Tocmai el, persoana care a promis si, mai important, si-a promis ca o sa ramana mereu la fel. A suferit, a avut o senzatie sfasietoare de inutilitate si neputinta. Au trecut zile, saptamani, luni peste el in timp ce inca se chinuia sa lipeasca laolalta bucatile propriilor trairi. I s-a reprosat ca nu ii pasa de ce il inconjoara, de scoala, de prieteni, de el insusi sau de viitorul lui, dar niciodata nu a spus nimanui nimic. De ce ar fi contat? Ce ar fi rezolvat? Ar fi fost o povara, i s-ar fi spus ca sunt lucruri neinsemnate care se mai intampla. Da, neinsemnate pentru restul. Nimeni nu va avea niciodata nici cea mai vaga idee despre ce a fost in sufletul lui. Un defect groaznic, sa nu vrei (sau sa nu poti?) sa iti exteriorizezi problemele..
A mai trecut timp, a ratat ocazii. A irosit batai de inima, pasi si clipe. Dupa care, incet incet, a inceput sa realizeze, cu o urma de disperare, ca nu mai reactioneaza la emotii. Ca nu mai poate fi idiotul blegut si haios, care iubeste pe toata lumea. S-a scufundat, s-a sufocat intr-o mare de sentimente contradictorii si ..nepasare. Insensibilitate. A rupt legaturi vechi, a ars poezii, povestioare si insemnari, s-a izolat treptat. A distrus tot ce insemna trecut. A renuntat la constiinta si la iubire.
"Si nu las pe nimeni sa intre, ascuns dupa sarcasm si cuvinte. Inima-i subjugata de minte."
Exact asa. S-a inchis in el, si-a promis ca nu mai lasa nimic sa intre, si-a aruncat sentimentele pe hartie si le-a inecat in cerneala. A inceput sa scrie povesti de adormit trecutul. A ramas doar nepasare, condescendenta, uneori chiar aroganta si o bunatate anormala fata de persoanele fericite. S-a hotarat sa aiba grija ca, de acum incolo, vietile celor ramasi in jurul lui (foarte putini, de altfel) sa fie extraordinare. Sa preia si sa absoarba orice urma de nefericire de la ei.
Nu a asteptat niciodata multumiri, compasiune sau intelegere, ba chiar l-au dezgustat. L-au facut sa se simta slab.
Uneori isi mai aduce aminte de "inainte", insa tot ce a mai ramas e o urma de amaraciune, un sentiment de autodezamagire si aproape resemnare in acelasi timp. "Doamne, ce copilas prost eram."
A devenit tot ce a promis ca nu va fi niciodata..