Siroposenii.

Se pare ca am o urma de talent la scris, totusi. Sau cel putin asta mi-au spus indirect brioseii dintre voi care mi-au citit mini-universul dragut, poetic si aberant (denumit in termeni populari si blog). Vreau sa multumesc cumva si celor care au avut grija sa tot adun vizualizari, incet incet pana pe la 1000, si sa stiti ca daca v-as sti pe fiecare in parte, v-as da o briosa cu fulgi de ciocolata sau o bere, la alegere.
Bun, acum ca am terminat cu partea emotionanta gen "I'd like to thank all my fans, you brought me here" (stiti voi, gen Oscar, EMA si altele) in care ar fi trebuit sa vars si o lacrima daca as fi fost o persoana rezonabila (care, din pacate pentru voi, nu sunt), trecem mai departe.

Azi am un citat dinala facut perfect pentru mine (romantic incurabil), cules din arta lui Camil Petrescu.

" Iubesti intai din mila, din indatorire, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa inseli atata incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trebuie prezenta ei zilnica. Ai nevoie de surasul ei. "

Nu am de gand sa ma apuc de comentarii de citate, dar. Dar ce? Dar nimic. Pur si simplu nu ai ce comenta la asa ceva inafara de vesnicele "OH DOAMNE DUMNEZEULE E ATAT DE DRAGUT SI DULCE" la fete si "gaaay" la baietii care sunt prea homme fatale, macho sau cool ca sa admita ca e atat de adevarat.
Da, dom'le, e adevarat. Da, fetelor, degeaba va uitati la seriale romantice si altele de genul, pentru ca nu e dragoste simpatica de la inceput si pana la sfarsitul vietii. La inceput va iubim (si credeti-ma, nu e nimic mai inexplicabil, intens si volatil ca dragostea unui tip) pur si simplu pentru ca ne iubiti. O vedem ca pe o chestiune de obligatie inconstienta, iti autoimpui ca e prea dragalasa fata ca sa o dezamagesti (ca doar de aia ai ales-o pe ea si nu alta) si o tii asa o vreme, pana cand, inainte sa realizezi, te trezesti intr-o dimineata, iti faci cafeaua, eventual fumezi o tigara si brusc te loveste, ca un camion pe autostrada: "coae, ce-i cu mine. o iubesc."
Dupa aia, ajungi in faza care imbina agonia si extazul. Agonie, pentru ca nu ti se pare normal, ca baiat, sa fii curva propriilor sentimente si extaz pentru ca, atunci cand stii ca esti iubit si ca iubesti, ei bine, nu pot descrie sentimentul decat ca pe un orgasm afectiv continuu. 
Cam atat am experimentat in viata mea de pana acum. Daca aveti idee ce urmeaza dupa asta (inafara de despartirea aiurea, lacrimile ascunse cu rusine si orgoliu masculin, urmate de mesajele catre cel mai bun prieten gen "s-a despartit de mine. ma omor. iesi cu mine la o bere ca iti rup coaiele." pe care le stiu binisor, fara sa pozez in victima sau ceva) simtiti-va liberi ca rosiile in salata sa imi spuneti.

Da, se pare ca am o boala cu siroposeniile. O sa va rog sa imi iertati aceasta obsesie jalnica. Macar v-am imbogatit putin destinul, nu? Si nu am idee ce naiba s-a intamplat cu fontul si restul, dar nu stiu ce sa ii fac. O sa trebuiasca sa supravietuiti citind asa.